Religie și știință. Teorii privind evoluționismul și creaționismul
Prof.Matei Constantin
Articolul de față își propune delimitarea a două teorii fundamentale legate de facerea lumii, pornind de la una dintre întrebările esențiale care guvernează întreaga lume, respectiv: Cine ne-a creat? În funcție de răspunsul la această întrebare ne situăm într-o tabără sau alta, respectiv a celor care susțin existența unui Creator sau a celor care susțin ca existăm datorită proceselor evolutive care caracterizează societatea noastră.
Înainte de a face orice comentariu cu privire la una sau alta dintre teorii, este necesar a defini conținutul acestora. Astfel, dacă evoluționismulsusține că materia și viața au apărut și s-au dezvoltat ca urmare a unui parcurs istoric de evoluție, creaționismul susține că acestea, în cea mai mare măsură, au fost create așa cum există ele astăzi datorită unui Creator, fără a se dezvolta în mod treptat. În mod evident, știința susține evoluționismul (bazat pe ipoteze, mai puțin pe fapte de natură științifică), iar religia, creaționismul (bazat pe declarațiile din Biblie, acestea fiind considerate a fi inspirate de duhul dumnezeiesc), de unde și numeroasele dispute între cele două domenii.
Atât creaționismul, cât și evoluționismul reprezintă teorii fracționate, defalcate la rândul lor în mai multe categorii, în funcție de o serie de particularități care le diferențiază. Astfel, pot fi identificate cinci tipologii de evoluționism, respectiv:
- evoluționismul de tip ateist prezintă următoarele particularități:
- exclude în totalitate existența lui Dumnezeu sau a oricărei puteri supranaturale, susținând că materia, la fel ca și energia, este necreată și veșnică;
- se caracterizează prin tendința spre perfecțiune a întregii materii; cu alte cuvinte, prima dată a apărut organizarea propriu-zisă a materiei sau tendința de organizare (aceasta fiind chiar rezultanta organizării)? Astfel, dacă organizarea propriu-zisă a fost cea care a apărut prima, trebuia să existe o entitate care să o fi organizat sau, dacă tendința a fost prima, trebuia să existe o entitate care să plaseze această tendință în cadrul unei materii dezorganizate;
- se caracterizează prin idolatrie, negând existența lui Dumnezeu, dar recunoscând, paradoxal, existența unui inteligențe superioare, a unei naturi-mamă, analizând precizia și exactitatea cu care am fost creați; evoluționismul ateu susține că materia este veșnică, necreată, indestructibilă, infinită, în esență acestea fiind atribute asociate Creatorului.
- evoluționismul de tip materialist prezintă următoarele particularități:
- se aseamănă, în mare parte, cu cel ateist, singura diferența fiind reprezentată de faptul că acesta nu exlude existența lui Dumnezeu, însă nu admite intervenția Lui asupra materiei.
- evoluționismul de tip panteist prezintă următoarele particularități:
- întâlnit cu precădere în Orient;
- recunoaște existența lui Dumnezeu, dar acesta este văzut doar ca o putere ce străbate natura, făcând împreună un tot unitar.
- evoluționismul de tip deist prezintă următoarele particularități:
- admite existența unui Creator, a unui Dumnezeu personal, acesta creând materia și înzestrând-o cu capacitatea de evoluție până la forma la care există astăzi;
- ulterior creării materiei, rolul lui Dumnezeu ar fi luat sfârșit, acesta axându-se, cu precădere, pe aspectele de natură spirituală.
- evoluționismul de tip teist prezintă următoarele particularități:
- similar teoriei anterioare, admite existența unui Dumnezeu, acesta creând materia, dar și primele ei forme de viață, acestea urmând a evolua de-a lungul timpului, sub supravegherea Creatorului.
Analizând tipologiile prezentate, observăm că există doar o singură teorie ce exclude în mod absolut existența lui Dumnezeu, toate celelalte patru recunoscând, sub o formă sau alta, existența unui Creator, a unei puteri supranaturale.
În mod similar, creaționismul cunoaște, la rândul său, mai multe variante, respectiv:
- creațiunea specială prezintă următoarele particularități:
- este fundamentată pe credința în afirmațiile cuprinse în Geneză, fiind acceptată revelația simplă a textului biblic, fără alte interpretări.
- teoria zilei-ere / teoria celor șapte ere geologice prezintă următoarele particularități:
- exclude sensul unei zile literale, asociind zilei o perioadă de timp mai lungă n care au luat naștere diversele forme de viață;
- consideră că Dumnezeu a creat lumea în șase ere, de fapt, și nu în șase zile;cu toate acestea, conform informațiilor din Biblie, plantele au luat naștere în cea de-a treia zi, iar soarele în cea de-a patra, prin urmare ar fi fost imposibil, dacă am lua în considerare această teorie, ca plantele să evolueze fără energia solară, deci să se fi dezvoltat într-o eră lipsită de soare; de asemenea, ziua de odihnă, cea de-a șaptea, dacă ar fi fost o eră, conducea la imposibilitatea păzirii sabatului, care devenea, astfel, o eră și nu o zi.
- teoria hiatului / teoria distrugerii și a refacerii prezintă următoarele particularități:
- susține existența unui hiatus (i.e. o pauză de milioane de ani) între primele două versete din Geneza (cap. 1.);
- consideră că pământul a luat naștere pefect, însă, prin decădere, a devenit pustiu și gol, existând o creațiune anterior de existența lui Adam, al cărei creator se presupune că ar fi fost Lucifer;
- de asemenea, susține faptul că existența pământului și a vieții datează cu mult înainte de existența omului, însă acestea se presupune că ar fi fost distruse printr-un șir de catastrofe (asociate cu descoperirile geologice care susțin că pâmântul este mult mai vechi decât omul).
- creaționismul progresiv prezintă următoarele particularități:
- acesta se aseamănă cu evoluționismul teist, afirmând că Dumnezeu a creat lumea materială, apoi forme de viață simple, acestea evoluând la forme din ce în ce mai complexe, până la formele de astăzi;
- urmărește o reconciliere a Bibliei cu teoria erelor geologice;
- principala obiecție cu privire la această teorie rezidă în faptul că la finalul fiecărei zile dintre cele șase ale creației, a rezultat o creație perfectă, completă, ce nu trebuia supusă unui stadiu evolutiv, Dumnezeu dând naștere, încă de la început, unei materii desăvârșite.
- teoria prof. Freiher von Huene prezintă următoarele particularități:
- susține evoluția lentă a omenirii de la o viața primitivă, trecând prin mai multe stadii animale, ba chiar Adam ar fi devenit om dintr-un animal preexistent căruia Dumnezeu i-ar fi insuflat spiritul divin;
- această teorie este facil de contestat, având în vedere informațiile din Biblie care susțin că Adam a fost creat din țărână și în țărână se va întoarce orice ființă.
Sintetizând, prin prezenta lucrare am urmărit prezentarea celor două teorii cu privire la apariția omenirii, respectiv a evoluționismului, susținut, cu precădere, de știință și a creaționismului, susținut, mai ales, de religie. Din analiza tipologiilor celor două teorii, se poate concluziona facil că a pune semnul de egalitate între a crede în evoluționism și a fi ateu, respectiv între a crede în creaționism și a fi adept al credinței biblice este greșit. De ce? Pentru că, așa cum am arătat mai sus, doar o singură variantă dintre cele cinci prezentate pentru fiecare teorie are un caracter absolut, toate celelalte prezentând puncte de vedere care nu sunt caracteristice în mod exclusiv doar evoluționismului sau doar creaționismului.
Așa cum există categorii de evoluționism care recunosc existența unui Creator, tot în același fel există și teorii ale creaționismului care contrazic învățăturile biblice. De aceea, există și numeroase atitudini și viziuni cu privire la existența divină și la rolul acesteia în facerea lumii, cea mai bună decizie fiind aceea de a trata versetele din Biblie așa cum sunt ele și de a nu interpreta, după simpla gândire, conținutul acestora, căci mintea omului nu este, de multe ori, capabilă să înțeleagă sensuri atât de mărețe.
Muzica si efectele sale
Prof.Matei Constantin
„Muzica”, scria poetul german Berthold Auerbach (1812-1882) în cartea sa Discuții muzicale cu copiii, „șterge de pe suflet praful vieții de zi cu zi.” Friedrich Nietzsche era chiar și mai categoric: „Fără muzică, viața ar fi o greșeală”.
Acum, mai mult ca niciodată, muzica alcătuiește fundalul sonor al vieții noastre. Uneori e nedorită, cum este muzica enervantă care se aude în supermarket, sau melodia care ține loc de răspuns când sunați la o corporație fără chip. Însă de cele mai multe ori muzica este dorită, iar dispozitivele portabile pentru ascultat muzică și toate celelalte sisteme de sunet existente o fac să ne vibreze în urechi ori de câte ori vrem să acoperim liniștea.
Muzica face atât de mult parte din viața noastră, încât probabil e greșit să o numim idee. Cu toate acestea, unii oameni de știință insistă că nu are valoare evoluționistă. Este o întâmplare a evoluției sau o invenție care a evoluat treptat. „Muzica e prăjitură auditivă”, e de părere psihologul Steven Pinker. „Pur și simplu răsfață mai multe părți importante ale creierului într-un mod foarte plăcut, așa cum prăjitura răsfață cerul-gurii.”
Cu alte cuvinte, stimulii plăcerii erau deja în creier, iar muzica s-a dovedit o metodă foarte bună de a-i stârni. Se pare că, în termeni evoluționiști, muzica e inutilă și pur și simplu declanșează același răspuns precum gânguritul și plânsul uman. „…[M]uzica ar putea să dispară din stilul nostru de viață”, declară Pinker în The Language Instinct (Instinctul limbajului), „iar restul vieții noastre ar rămâne neschimbat”. Desigur, nu vrea să spună că muzica e o pierdere de timp, ci pur și simplu că există pentru plăcerea pe care o aduce; nu are valoare pentru supraviețuire, astfel că nu poate fi considerată o trăsătură a evoluției, așa cum se întâmplă cu limbajul sau cu vederea.
Nu toată lumea este de acord cu aceată teorie. Unii psihologi ai muzicii, cum ar fi Daniel Levitin, sunt de părere că aceasta chiar reprezintă o trăsătură a evoluției. Levitin afirmă că perioada lungă de timp de când există muzica sugerează faptul că aceasta are totuși o valoare mai mare decât simpla plăcere. Plăcerile, oricât de mari, sunt mai efemere. În 2009, în peștera Hohle Fels din sud-vestul Germaniei a fost descoperit un fluier de os, făcut din osul aripii unui vultur, despre care s-a estimat că datează de peste 30000 de ani. Este unul din cele opt fluiere vechi găsite în zonă, dintre care patru din colți de mamut. Totul sugerează că a existat o formație preistorică și că muzica era deja destul de sofisticată chiar și într-o perioadă atât de îndepărtată. E ceva să ni-i imaginăm pe acești strămoși ascultând un concert vesel noaptea, în peșteră, cu zeci de mii de ani în urmă.
Levitin menționează trei beneficii evolutive posibile ale muzicii. Primul este cel sugerat de Darwin cu 150 de ani în urmă, acela că ajută la selecția sexuală, muzica și dansul fiind caracteristici care atrag partenerul deoarece creează plăcere. Altă idee este aceea că ajută la formarea legăturile sociale și, astfel, promovează supraviețuirea grupului. Al treilea beneficiu este acela că muzica ajută la dezvoltarea cognitivă.
Indiferent care ar fi adevărul, nu există nici o îndoială că acum și de-a lungul secolelor muzica a avut capacitatea de a stârni o coardă emoțională atât de puternică – asta ca să folosim o metaforă evidentă -, încât pare să atingă însuși sensul vieții. „Toate lucrurile profunde sunt un cântec”, scria Thomas Carlyle. „ Se pare că, într-un fel, însăși esența noastră e un cântec; ca și când tot restul n-ar fi decât învelișuri și carcase!”
Rezonanța muzicii e atât de puternică, încât în momentele de emoție extremă aceasta poate fi mai importantă decât hrana. În timpul teribilului asediu nazist asupra orașului Leningrad din 1942, când populația înfometată a orașului ajunsese să roadă curele de piele ca să se poată ține în viață, o orchestră s-a reunit pentru a cânta, pentru prima dată în oraș, noua simfonie a lui Dimitri Șostakovici, Simfonia nr. 7, dedicată orașului Leningred. Difuzoarele au răspândit muzica simfoniei cu orașul îndurerat și zeci de mii de oameni au plâns împreună.
Cu un an înainte, după ce a fost prins de germani, tânărul compozitor francez Olivier Messiaen, a fost dus în lagărul de concentrare Stalag VIII-A de lângă Gorlitz, în Polonia. Acolo a cunoscut alți trei muzicieni și, în loc să se lase pradă disperării, a făcut rost de hârtie de la un paznic milos și a scris pentru toți uimitorul Cvartet pentru sfârșitul lumii (Quatuor pour la fin du temps) care a avut premiera în lagărul rece, în fața unei audiențe imense de prizonieri înghețați și a paznicilor lor.
Ambele povești sugerează că muzica stârnește ceva mult mai puternic decât simpla plăcere. Muzica are capacitatea de a se adresa sentimentelor noastre și de a le contura într-un mod remarcabil – nu doar sentimentele tragice, ci și mândrie, bucurie, frivolitate, furie, dorință și multe alte sentimente, subtile sau puternice. Cei care lucrează în publicitate și realizatorii de filme știu asta și o folosesc pentru a provoca intenționat anumite emoții. Cei din domeniul publicitar folosesc puterea asocierii, alegând muzica pentru reclame astfel încât să stârnească anumite sentimente, cum ar fi plăcerea sau mândria, pentru a lega aceste sentimente de produsul respectiv. Iar regizorii vă ghidează emoțiile de-a lungul filmului, vă fac să plângeți la o revedere spectaculoasă sau să tremurați când îl vedeți pe erou coborând într-o pivniță întunecată. E greu să ne imaginăm filme precum Scurtă întâlnire sau Stăpânul Inelelor doar cu dialog.
Muzica amplifică emoțiile la evenimente-cheie, cum ar fi nunțile, sărbătorile religioase, paradele, aniversările. Iar muzica de multe ori coincide cu punctul culminant al evenimentului. Chiar la o simplă petrecere aniversară, intonarea celebrului „La mulți ani” concentrează întreaga emoție, în vreme ce sunetul tânguitor al flautistului poate să facă inima cât un purice la o înmormântare. Astfel de evenimente ar părea pustii, chiar imposibile, fără muzică.
Însă simpla ascultare sau interpretare a muzicii, într-o izolare totală, ne poate emoționa chiar și mai puternic, indiferent că e vorba de plăcere pură pe care o stârnește frumusețea fragilă și elegantă a unui concert de Mozart, de veselia unei piese minunate de dans sau de tristețe profundă a unui cântec despre o dragoste pierdută. Muzica stârnește în noi emoții atât de sincere, încât unii oameni consideră ca are o calitate spirituală. Beethoven afirmă cu tărie: „Muzica este mediatoarea între viața spirituală și cea senzuală.”
Pianistul Karl Paulnack consideră mai degrabă că muzica satisface o nevoie psihologică vitală, care ne ajută să trecem prin viață întregi, ca un psihoterapeut miraculos. În 2004, când li s-a adresat părinților viitorilor studenți de la Conservatorul de Muzică din Boston, a spus: „Muzica e o nevoie de bază pentru supraviețuirea omului. Muzica este una dintre metodele prin care dăm un sens vieții, unul din felurile în care exprimăm sentimente când nu ne găsim cuvintele, o modalitate prin care înțelegem lucrurile cu sufletul când nu o putem face cu mintea.” În cuvintele simple, dar minunate ale eseistului Leigh Hunt, partenerul marii romanciere victoriene George Eliot: „ Muzica e medicamentul pentru inima frântă”. Însă, in acelașii timp, este și hrana dragostei, șampania carnavalurilor și multe altele. Într-adevăr, muzica e pretutindeni.
Scrierea
Prof.Matei Constantin
Există un motiv simplu pentru care povestea umanității e împărțită în preistorie și istorie. În preistorie nu exista scriere care să înregistreze ceea ce se petrecea, în timp ce în istorie există. Descoperirea scrierii a fost cea mai semnificativă cumpănă în istoria omenirii. A făcut posibilă istoria.
Desigur, oamenii își puteau transmite gândurile și în epoca preistorică. Poveștile și informațiile importante chiar puteau fi învățate și transmise pe cale orală de la o persoană la alta și de la o generație la alta. Totul, de la mituri și epopei până la idei practice, cum ar fi modul în care se jupuia ursul, se putea răspândi în toată lumea și rămânea în memorie de-a lungul anilor. Însă povestea era de încredere sau nu, în funcție de povestitor. Din diverse motive, poveștile transmise pe cale orală se schimbau, se îndepărtau din ce în ce mai mult de forma lor inițială, la fel ca în faimosul joc al șoaptelor chinezești (numit și telefonul fără fir).Scrisul a schimbat toate aceste lucruri. A păstrat mesajul original exact așa cum era el formulat. Acest lucru a fost vital pentru contracte, legi și decrete guvernamentale și a condus la faptul că nimeni nu putea contesta ceea ce fusese scris (cel puțin în teorie!).
Mai semnificativ, poveștile și informațiile puteau fi citite de către oricine, oricând – indiferent că era vorba de ziua următoare, pe strada învecinată, sau foarte departe, mulți ani mai târziu (atâta timp cât se păstra ceea ce era scris). Asta însemna că nu trebuia să te afli față în față cu cineva ca să-i transmiți un mesaj. Nici măcar nu trebuia să trăiești în aceeași epocă. Sau, altfel spus, scrierea permitea comunicarea la distanță.
Mai însemna și că, în timp, era posibilă acumularea unui adevărat depozit de povești, idei și informații, astfel că fiecare generație se constituia pornind de la învățătura celor de dinainte. În loc să fie fragmentate și alterate permanent în timp, informațiile erau din ce în ce mai ordonate și mai de contribuție. Fără scriere, uriașul depozit de idei pe care nu l-a lăsat moștenire istoria ar fi fost în mare în mare parte pierdut. Progresul de mii de ani în știință și în alte domenii ar fi fost mult, mult mai lent, dacă nu chiar imposibil. Și n-am fi avut niciodată minunata comoară a literaturii, de la Shakespeare și Tolstoi până la Alice în Țara Minunilor și Harry Potter.
Inventarea scrierii a fost un eveniment extraordinar, care a schimbat lumea. Și totuși este ceva ce considerăm, într-o oarecare măsură, de la sine înțeles. O învățăm, încetul cu încetul, când suntem atât de mici, încât amintirea bătăliei noastre cu sunetele și cuvintele e curând uitată. Ca adulți, rar ne oprim să ne gândim la incredibilul proces mintal care ne transformă instantaneu gândurile în litere pe o pagină sau pe ecran. Citim acele litere, apoi, în mare parte, le transformăm în idei aproape la fel de rapid pe cât le scanează ochiul. Probabil este cea mai uimitoare dintre trăsăturile comune ale creierului uman. Și totuși acest lucru nu a evoluat; nu ne-am născut cu această abilitate. A trebuit întâi să fie inventată, iar fiecare ființă umană trebuie întâi să o învețe de la zero când vine pe lume. Și, în mod remarcabil,majoritatea o fac.
Originile scrierii sunt învăluite în sistem. În mod tradițional, cel mai vechi alfabet propriu-zis este considerat cel cuneiform din Mesopotamia, semnele în formă de cuie de pe plăcuțele de lut datând din circa 3000 î.Hr. Însă, în ultimele decenii, alți cărturari au afirmat că există alfabete mai vechi.
De exemplu, unii sunt de părere că hieroglifele egiptene sunt mai vechi decât scrierea cuneiformă, în vreme ce cărturarii chinezi consideră că scrisul a apărut, de fapt, în China. Apoi, în 2009, o echipă din America și Pakistan a folosit computerul pentru a analiza semnele antice de pe tăblițele și amuletele de lut și de pe alte artefacte descoperite în valea Indului din Pakistan. Limba civilizațiilor antice care au înflorit pe valea Indului cu 3 200-1 700 de ani în urmă, astfel că e greu de interpretat dacă simbolurile descoperite pe artefacte reprezintă o scrisoare propriu-zisă sau doar semne, de tipul semnelor de circulație sau al celor de pe containere. Însă analiza pe computer a semnelor sugerează că simbolurile se repetau în anumite secvențe, cea ce înseamnă că era posibil să fie litere. Pentru a accentua controversa, în 1999, doctorii indieni Rha și Rajaram au pretins că au descifrat inscripția de pe o tăbliță ce data din 3500 î.Hr., care, spuneau ei, însemna „Irigă pământul sfânt”. Dacă s-ar fi confirmat, atunci ceea ar fi fost cea mai veche scriere, însă au fost acuzați că au falsificat datele.
Aproape la fel de controversate sunt interpretările semnalelor misterioase descoperite pe tăblițele, statuetele și ceramica aparținând culturii Vinca din sud-estul Europei. Arheologul american de origine lituaniană Marija Gimbutas (1921-1994) considera că aceste semne, care datează din urmă cu 7 000 de ani sau mai mult, reprezentau o formă de scriere într-un alfabet pe care cercetătoarea l-a numit europeană veche. Lingvistul finlandez Harald Haarman consideră că vechii europeni au fost alungați din Europa în urma invaziei indo-europenilor (din care se trag cele mai multe popoare din Europa și din sudul Asiei) și au ajuns în Creta, unde au format civilizația minoică. Harman a menționat că există corespondențe remarcabile între „europeana veche” și misteriosul alfabet liniar A de pe faimoasa piatră de la Rosetta.
În prezent, părerea unanimă este în continuare că scrierea cuneiformă a fost prima, dar asta se poate schimba ușor. Însă ceea ce este foarte clar este faptul că scrierea nu a apărut peste noapte, ci s-a dezvoltat treptat, de-a lungul unei perioade îndelungate de timp. Părerea generală este că precursorul imediat au fost semnale realizate pentru comerț și administrație, cum ar fi semnele asemănătoare celor cuneiforme de pe obiectele de lut descoperite în Orientul Mijlociu, care par a fi chitanțe pentru un anumit număr de vite, oi sau saci cu porumb. Însă semnele și simbolurile sunt mult mai vechi. De exemplu, În 2010, paleontologii au descoperit că anumite simboluri păreau să se repete în picturile rupestre din Franța, cu o vechime de 10 000 până la 40 000 de ani; printre acestea se numără spirale, zigzaguri, capete de săgeți, cruci și altele. E posibil ca acestea să nu fie totuși o formă de scriere, însă par a fi încercări de a înregistra sau de a comunica prin anumite semne.
Conform teoriilor, scrisul propriu-zis a evoluat prin pictograme – desene convenționale reprezentând anumite obiecte, cum ar fi un pește, un ren sau o lance. Astfel de pictograme au fost descoperite în Mesopotamia și în Egipt, dar și în valea Indului și în China. La început, acestea erau desenate mici și ușor de identificat, însă, în timp, s-au redus la doar câteva semne simbolice. Acest tip de evoluție este clar în alfabetul cuneiform.
Limitele pictogramelor constau în faptul că acestea nu pot exprima decât idei abstracte. De aceea, descoperirea principiului „rebus” a fost un pas important. Nouă ni se pare acum o joacă de copii, însă a fost foarte ingenios. Ideea este că pictogramele se pot combina pentru ca sunetele lor să alcătuiască alte cuvinte. Astfel, în sistemul englez, pictograma pentru „albină” (bee) poate fi așezată lângă simbolul pentru cifra „4” (four) pentru a crea cuvântul „înainte” (before – pronunțat identic ca cele două cuvinte precedente, rostite împreună). De exemplu, pronunția egipteană a numelui faraonului Ramses începe cu semnul pentru „soare”, Ra. Corespondențe asemănătoare se pot observa și în scrierea cuneiformă.
În timp, aceste rebusuri s-au dezvoltat probabil în simboluri în întregime fonetice – adică litere cu un anumit sunet, din care se poate construi orice cuvânt. Hieroglifele egiptene și caracterele chinezești reprezintă un amestec de pictograme și de simboluri fonetice. Însă în Europa și în Orientul Mijlociu, în mileniul al II-lea î.Hr., pictogramele au fost abandonate când s-a descoperit că orice cuvânt cunoscut sau inventat ulterior se poate construi dintr-un simplu „alfabet” de simboluri fonetice, prin adăugarea esențială a sunetelor pentru vocale și consoane. Există o opinie că aceasta a fost un pas și mai radical decât principiul rebus și, probabil, a reprezentat unul dintre factorii-cheie care au permis culturilor din Orientul Mijlociu și din Occident să întreacă China, care cândva părea atât de avansată
Se știe foarte bine că alfabetul occidental a fost moștenit de la greci, însuși numele lui derivând din primele două litere ale alfabetului grecesc, alfa și beta. Însă felul în care a evoluat alfabetul grecesc rămâne un mister. Există semne alfabetice în hieroglifele egiptene târzii și în scrierea cuneiformă târzie, însă există indicii că negustori precum cei fenicieni au fost cei care au considerat probabil mai simplu să scrie acel adevărat turn Babel al limbilor pe care le întâlneau în drumurile lor de-a lungul coastei Mediteranei. Pictogramele și rebusurile funcționează într-o singură limbă, literă cu literă.
Indiferent de felul în care a apărut, alfabetul a dezlănțuit puterea scrisului, permițându-le oamenilor să construiască și să definească orice cuvânt imaginabil. Într-adevăr, e foarte posibil ca libertatea dată de alfabet să le fi permis scriitorilor și cărturarilor să gândească în feluri noi și abstracte. Ar fi fost greu să dezvolte o idee complexă și abstractă doar prin conversație. Scrierea a deschis drumul către dezvoltarea unor căi foarte elaborate și riguroase de gândire. Într-adevăr, probabil a reprezentat factorul-cheie care a stat la baza înfloririi uimitoare a gândirii în Grecia antică. Oricare ar fi adevărul, grecii au profitat cu siguranță de scris, iar cărturarii precum Socrate, Platon și Aristotel au arătat ce se poate face cu scrisul pentru a dezvolta gândirea umană pe cu totul alt plan – și încă avem cuvintele lor scrise drept dovadă pentru acest lucru.
Astăzi, scrierea este o parte atât de integrantă a vieții noastre, încât ne e imposibil să ne imaginăm viața fără ea. Indiferent că e folosit pentru mesaje scurte trimise prietenilor sau pentru mari opere literare, pentru rețete de bucătărie sau pentru tratate științifice, scrisul este absolut indispensabil. Și vă dau asta în scris.
lyceum argeșean 